Acasă

ieri

mi-am scos îngerii la păscut

aceeaşi iarbă tinichele de bere durexuri folosite

ei păşteau cuminţi

lumina le curgea peste umeri

mânuţele lor rotunjeau petale

azi

îngerii m-au scos la cules

euharistii necoapte şi răii muncitori ai viei

dragostea mă lipea de pahar

îmbătat

mânuţele dintre struguri desenau psalmi

Domnul Savaot juca mingea-n bătătură

cu pruncii Săi

cuptorul aburea de-o pită

Întâmpinare

iubita mea-i ca boaba de rouă

aminte-mi aduce de oceane

unde preumblă săratele coame

–cărări oglindite-n senin.

iubita-i ca viersul cel lin

cântat de poet peste seară

doru-l cuprinde-ntr-o doară

şi soarele asfinţi pe-un cuvânt…

iubita mea are părul de vânt

firele-i sar ca spicele ‘nalte

palpită în toamnă frunze plecate

către al ei chip.

pe iarbă o aştept, după un zid şi un crin.

o-mpresor pe neştiute

şi o iubesc şi mă închin

clipelor tăcute.

Devenirea întru lollipop

Fiecare întâlnire ratată, aşadar suferindă, e o intrare pe un tărâm superior, unde erai de fapt aşteptat…

Ţi se refuză acadelele, te maturizezi. Ţi se refuză materia şi devii înţelept. Ţi se refuză viaţa: mori.

Dincolo e singura întâlnire adevărată, ce tu ai râvnit-o mereu, voind s-o cobori în efemerităţi. De le-ai fi avut, dacă întâlnirile tale ar fi fost împlinite, te-ai fi oprit în respectivele puncte, fără a mai înainta.

Şi întru desfătarea lor, ai fi devenit un răsfăţat copil retard ce-şi suge vegetal acadeaua. Egoismul larvar e însă desfiinţat de suferinţa T-ului prin care treci: T-ul te învaţă că într-o lume mai înaltă acadelele nu prea au valoare şi te poţi detaşa uşor de ele: mila faţă de cei rămaşi „acadelişti”…

Suferinţa e plugul divin ce ară omul pentru Împărăţie. Iar noi toţi blestemăm suferinţele şi poftim dulciuri multe, Doamne!… Deci, ori fă milă cu cei răzgâiaţi, ori zdrobeşte-i pe martiri!

Dară Tu, Doamne, nimic bun faci: primii se transformă în…ceilalţi!

Rugă

 

 

Piscul fecioriei l-a arătat Domnul, prin naşterea Sa, Maica tuturor credincioşilor şi buna mângâietoare a lumii. Din mari păcătoşi a scos sfinţi prea înţelepţi, pe cei pătimaşi i-a răpit în martiriu cu dulceaţa pătimirii, şi cei prunci cu inima au ajuns ai Bisericii Părinţi.

 Iar pe noi, cei din buza vremelniciei cu eonul, ne răvăşeşte cu dragul Său –neştiut, nesperat, necuprins şi neînvins…

Amin, Doamne, amin rostesc Ţie robii Tăi nevrednici: mare îţi e taina, iar Tu eşti minunat! Fie nouă idolii noştri muţi atunci când taci, fie proşti când Te smereşti, fie lucioşi când iradiezi Tu, Unicul.

Amin, Doamne, Ţie, nu idolilor reduşi  la DA şi NU.

Amin.

 

Cuvintele furnicii

 

Când Dumnezeu vrea să piară furnica,

îi dăruieşte aripi. (Proverb arab)

 

 

 

 

 

 

 

sufletul meu suferă, împovărat fiind cu o greutate al cărei nume nu-l cunosc…

sufletul meu suferind e fariseul cel blajin

e strop de răutate nemistuită

e omul vechi cu urechi mari

şi coarne.

 

să mă eliberez de el, asta voiesc

să renunţ la mine, să mă ofer deplin

…extazia, scăparea din temniţa eului

de condiţionările lui

de îngustimea propriilor fire de păr.

 

cei vechi sunt  morali, deci, egoişti.

cei vechi nu-şi pun sufletul… nu le pasă…ei, apăraţi de orice vânt aspru

prin scutul mediocrităţii.

slavă Celui ce zdrobeşte totul! Celui ce apasă puroiul din bubă,

Celui ce răneşte cu dulceaţă inima împietrită.

 

trăim şi murim in neştire, ignoranţă…

asemenea unor animale bipede, orizontale, fleşcăite de virilitate.

 

anii noştri –măsura nimicniciei lumii.

 cu cât mai mulţi, cu atât mai bine!?… oare…

 

mai bine 3 clipe intense, una de har, două de zdrobire, decât o viaţă otrăvită de sterpiciune,

de păcat.

cui trebuie infernul, odată ce ai gustat harul?

ştiu, păcatul e dulce…inconştient, păcatul e pat moale…

dar infernul suferinţei provocate de el copleşeşte fiinţa umană, ajunsă inconştientă de cauzele destrămării ei şi de posibila scăpare din neant.

 

vai bipezilor! vai orizontalilor!… vai mie celui slab şi gol de har!

vulnerabilitatea oferirii în dar te macină:

 

totul e pe viaţă şi pe moarte,

 

totul are preţ şi se dă o luptă grea pentru fiecare lucruşor,

 

 pentru fiecare scamă de suflet…

 

Domnul cel Preabun, în mâinile Sale stăm ca o plastilină moale.

El ne formează după asemănarea Sa, după dragostea Lui nemăsurată.

şi prin câtă zdrobire trebuie să trecem spre a  asimila această iubire smerită!…

 

Doamne, tu îmi dai mie zdrobirea cea bună, povară dulce, ameţitoare..

Tu zdrobeşti egoismul meu, frângându-mi viaţa ca pe-o pâine, ca apoi s-o prefaci în

destin adevărat.

 

Tu, dulce povară, rană deschisă de har, cui înfipt cu blândeţe în coasta-mi…

 

ai milă, Doamne, de furnică şi îi dăruieşte aripi.

 

 

jind

 

sculptez în vioară

pe note de vară

un dans de hoinar:

-hai, iubeşte-mă iar!

 

…mi te-ascunzi într-o rază

încinsă-n amiază,

lumină şi gând

cu trupul pulsând

 

dogoare…alean

plutim pe un lan

de săruturi înfipte

-dulci eucalipte

 

ne-aşternem… din pleoape

mă simţi cât de-aproape

respir unghiul fin

dintre atac şi suspin

dintre coapsă şi coapsă

unde ceriul se varsă

dintre buză şi sfârc

unde focul ţi-l urc…

dintre frunză şi rouă

când şoaptele plouă

 

hai, izbucneşte-mi în grai,

vâltoare de nai!

 

Plăsmuirea

 

 

Să-mi urci munţii pe-o culme

şi liniştea pe casă

să te răsfiri celor urme

cu lepădare frumoasă

– arată-ţi dar chipul, Iubire!

 

Aş sorbi în neştire

amarul dulceţii tale

de n-ai fi aripă zburată

dintru neant spre îndată

şi drumului să-i dai Cale…

 

Forma întregului o desăvârşeşti în parte

chipul de sus îl schiţezi în noroaie

în păr ai fire deşarte

iar cu tălpile mă pipăi în ploaie,

 

Iubire, tu abia poţi fi!

Ca un pustiu ş-un amin

mă răstigneşti într-un crin.  

 

 

Taborul

 

neputincios

amuşin cea clipă

despletind harul în raze

 

pulpelor tale-

cascade fatale…

 

răpit într-un glas

roşul svâcneşte

primăvăratec

ochii cei vii din icoane

 

polenizează pe-o rână

glezne albe de zână

 

să ne oprim picuruş

hai gustă pironul

şi ţese-mi veşmânt

 

muiat în sfâşiere

doliu pământ

 

Deschide-te floare!

cum ţi-ai deschide-n piept un copil

cum stau albiturile la soare

şi ne orbesc şi ne aprind…

 

tot mai mult nefiind

 

Ea, unica

din şira spinării

pe coaste în sus

mi-aşterni în ţăruşi

 

dansuri de iele

 

întinzi o mână

cum ai întinde carpaticul arc

pe răni aşezi verdele parc

 

şi ies jivinele nopţii

 

am să te ucid, sânge din sângele meu

tu curgi mereu împotrivă

odinioară cântai zânelor,

pietrelor, pletelor

 

acum te reazemi de lună

 

din şira spinării

întinzi o mână

am să te ucid

zânelor, pietrelor, pletelor

 

tu sânge din sângele meu,

mamă

 

Ever

Ignoră-mă.

Te aştept de-o viaţă

de nopţi şi zile

să vii

cu parfumul distopiilor

aleatorii

cu atingerile insuficiente ale îngerilor

fisuraţi prin seminar

eu te aştept şi cu

această poezie

inutilă

Ignoră-mă.

Atmosfera de trăznaie răsuflată

împrăştie norii cerului

în noi cântă melodia unei telenovele

curcubeie şi lacrimi pretutindeni

îmbrăţişări de parcă acum ai fi venit

din america

atâtea banalităţi glisate

sufocă

priveşti în sus spre vârful nămeţit senin

al zgârie-norilor

acolo vei afla dragostea mea

precum aici

la rădăcina biologică

a sentimentelor.

Îţi scriu acum cea mai frumoasă poezie

ever

îţi scriu cu hy-speed gel pen-ul eminescian şi

cu visele copiilor flămânzi ai africii

cu tehnici de agăţat

proaspăt apărute

subiectul mileniului pare deja neimportant

inundaţiile colosale ale fluviului amazon

nu fac audienţă la inima ta

ci doar

ignoră-mă,

te iubesc

Saga ar putea la fel de bine

să continue cu mii de episoade

basmul şi-ar cere obişnuitul happy-end

noi am intra în mit

în clişeu

bătrâni 
arcuiţi
sub anii fericiţi.

Nu vom permite asta desigur

azi nu se mai cumpără fericirea la kilogram

gândurile mele luminoase
au să rămâie dantelă de calorifer

rugându-te când mă citeşti

 

să mă ignori.

 

Eu te iubesc

 

Domesticirea focului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

în vremea aceea /napalmul curge rar/ fără peane zboară cotcodacii
un final 

eşti blestemat mă îngere ucigaş

decalogica limbă închinată la viţel
doar ea te-a iertat

ninive tocmai şi-a fript chitul
gomora arde în evanghelici waţi/chicote regizorale
ce peisaj

de aiurea curg bombe
e ultima bombăneală majoră
don’t worry no sugar

fulgi hiperteliază
mărul lui adam

au amuţit animalele de pradă 

În apoi

 

Ce căutăm noi de fapt?… Miriapodice osteneli, agitaţie, cantităţi uriaşe de energie şi sentiment epuizate, întreaga desfăşurare a destinului antropologic uman (naştere, spiritualizare, reproducere, moarte) –şi tot nu ştim ce căutăm!
Unii râvnesc Idealul (nu contează care: Adevărul, Iubirea, Pacea, etc.), deşi Idealul îi refuză sistematic. Alţii aleargă după concretitudini, dar concretitudinile (o casă, o familie, putere, statut social, etc.), fie ele cât de multe, nu îi pot împlini: mereu mai e ceva în plus, care se sustrage posesiei.
Cel mai simplu ar fi plasarea inaccesibilului mobilizator în religie: divinul –sub orice chip şi în orice număr– este depozitul perfect pentru tot ce ne depăşeşte, intrigându-ne şi captivându-ne simultan. Dumnezeu, atât aici-acum, cât şi atunci-dincolo, e copleşitor în depărtarea lui apropiată. Oamenii religioşi îşi caută mântuirea de condiţia umană, căzută, în supraumanizarea conferită de comuniunea sacră cu divinul.

Neliniştea căutării nu se opreşte aici… Ce căutăm noi de fapt?…

Nu am găsit alt răspuns decât acesta: ne căutăm pe noi înşine. În cele din afară şi-n cele ascunse adânc, în sacralitate şi în profan, în chipul persoanei iubite ori într-o jucărie nouă. Fiecare gest existenţial trădează neliniştile creatoare ale unei umanităţi fluide, abstrasă din fixitatea dată a firii. Măreţ furnicar cultural, omenirea a delegat fiecarei noi generaţii fisurile descoperite în fondul ei intim de protopărinţi şi nerezolvate până astăzi. Moştenim de la Adam căutarea, deşi nici el, poate, nu ştia mai multe ca noi despre această taină, vânată de mulţi ispititori…
“Cunoaşte-te pe tine însuţi” spuneau grecii antici, cu verva neegalată a primilor filosofi de cetate. “Iubeşte-ţi aproapele” mai predică şi acum creştinii, ignorând eşecul major al religiei iubirii în a uni şi transfigura omenirea. “Aceasta este Calea” par să ne indice o pletoră de filosofi, ideologi şi întemeietori de religii. Istoria le-a închis gura tuturor (deşi ecourile unora se vor auzi mereu): niciuna nu a fost Calea. “Nu există Calea, ci fiecare cu drumul său!” a constatat Nietzsche, iar ziua de azi preţuieşte deosebit cuvintele lui, printre atâtea altele…
Soluţia Orientului este de a pacifica lupta omului cu îngerul: “Toate sunt Una”. Să fie, oare, firescul speciei mai acasă acolo unde toate râurile se contopesc în ocean, fiecare devenind doar un curent în Marele Tot? Dar cine mai poate rosti azi cu acea candoare pre-nietzscheeană: “Iată Calea”?….

Căutăm iluzionaţi orice ne poate oferi scăpare de ambivalenţa firii noastre, cumplit de purtat şi imposibil de soluţionat. Viaţa şi moartea, adevărul şi minciuna, finitul şi infinitul, frumosul şi urâtul, binele şi răul –iată dimensiunile binare ale axiologiei noastre, acest dat primordial pe care noi îl valorificăm prin neliniştile victorioase ale spiritului uman.
O ecuaţie prea grea pentru a mai fi rezolvată azi, după atâtea grandioase eşecuri, oferă prin ea însăşi o nouă paradigmă: cea a complexităţii estetizate.
A vedea un măr verde, a-i aprecia culoarea, gustul, rostul efemer într-o lume efemeră; a te scufunda în ziduri şi străzi de beton savurând plictiseala mohorâtă a cenuşiului; a-ţi iradia sângele cu razele oricărui apus de soare ori de viaţă –plăcerea estetică subîntinde o lume în mişcare, imagistică şi captivantă. Pelerin, vagabond, turist sau pur şi simplu nomad, postmodernul pluteşte pe luciul clipei, înţelegând echivalenţa nonmetafizică dintre surâsul inocent al unui copil şi cea mai odioasă crimă –ambele, experienţe relativizate de indeterminarea (odinioară tragică, acum doar vidă) fiecărui destin… Omul recent şi-a educat spiritul să prindă tensiunile slabe ale fiinţei, echivalente în continuumul spaţio-temporal dislocat, decupat şi valorizat doar de subiectivităţi relative. Estetul ridică suma experienţelor trecute, prezente, viitoare la puterea magică a jocului, “repetiţie a eternităţii” (Bauman), prin care obţine o sincronie de intercalări fără început şi sfârşit; el devine autorul imperceptibilei tăceri pline, întregitoare…
Marele destin antropologic al Omului rulează termenii binari, daţi, în contextul idiomatic al fiecărei vieţi. Lumea –“o teribilă frumuseţe în care totuşi se moare”, după cum a definit-o Camus– ne oferă şansa de a fi prin nefiinţă şi de a nu fi atunci când fiinţăm…
Avem doar clipe. Noi suntem clipirile Omului, fiecare încercând să vadă în oglinda lumii cât mai mult din priveliştea Sinelui. Sinele e mai-multul mereu căutat în călătoriile noastre.

Însă “drumurile sunt pentru călători”, afirmă Buddha, “nu pentru destinaţii”. Aş adăuga eu: destinaţia e tocmai inaccesibilul loc din care pleci la drum.

Pixeli

 

 

 

 

 

 

 

Buddha a zis:

viaţa este o iluzie

oscior scalar pe gâtul teologului

climatul planetei se modifică

Superman crapă de sete după o cola

al dracului strat de ozon

iarba nu mai creşte ca odinioară

vegetarieni, faceţi grevă

unii spun: se duce lumea de râpă

atâta poluare

capitalism sălbatic

Ceauşescu -veşnic regretat

plâng moşnegii după epoca de aur

păcat că Einstein a relativizat pixelul

sexy dansează fetele pe scenă

curge berea/ ne distrăm/ e cool

fumatul ucide
terorismul ucide
SIDA ucide

totuşi au mai rămas 6 miliarde

ce se întâmplă

deja planeta e plină

cică McDonald’s va da faliment

şi poeţii vor rămâne fără inspiraţie

n-ai ce să-i faci:

Buddha a inventat Hollywood-ul

Imn mistic

 

şezi blând aci în mine

cum şed munţii în ascuns de grei

cum se deschid prăpăstiile-n Unu

şi se închid în Trei

 

dezvăluie-mi chipul

sângeriu şi dezlegat de umeri

transpirând a erou

eşti zeul ce-l numeri

 

pasul morţiş să-l trecem cuvânt

scripturat tăcutelor unde

să adunăm crucişul senin

cu a hăului curbe

 

şed blând aci în tine

precum oceanul hodinit pe nisip

desfăşurând în număr

divinul nimic

candirú

 

când e seară te întorci pentru

îmbrăţişare

îţi dau să muşti carotida

se adună vulturii peste noi

ca nişte petale

urc din talpa smucită către pulpă

venin şi sevraj la desert

voi pune cerbii să te împungă

să îţi dezgroape rănile

chircite

genele vâslesc prin cearşaf

cu nărav de sălbăticiune

mişunând savana

să şedem ca oamenii

camera asta veche

cearşaful parfumul tău muşcătura din pernă

privim fereastra dublă ouată cu sfinţi

zilnicărind cea clipă

ne-am săruta cuminţi

 

love love love

agitaţia urbană jocul de priviri noi
îndrăgostiţi dădeam foc lumii privind-o cum arde
nero între flăcări nud
tu amazoană rotitoare cu
frumosul necenzurat de la genuchi în sus
(ne iubim -ce provocare!) dansul luminilor proiectate
latexul secundei atât de goi atât de nebuni!

şi nimic nu rezistă lumii.

candva renunţăm să ştii ce clişeu a-ţi încheia
amintirile în pixeli/ hârtie aşa apar bestselurile la
hollywood povestea noastră ar sparge box office-ul
renunţăm până nu e prea tîrziu fără consecinţe si fără
comentarii oricum nu poţi fixa Iubirea
circulăm în marele flow
compatibili cu alţii mereu
noaptea îţi reciclezi despărţirile
cearcăne lacrimi puţin machiaj gata!
pluteşti din nou jocul de priviri
m-ai iubit? te-am iubit?
hai tăcem în banalităţi
Just do(ne) it.

apocalypto

 

trec mările. vin câmpiile de sticlă; păşesc criticii cu steguleţe minuscule, crem, portocalii, violet şi negre, mărşăluiesc pe străvezia baladă a apocalipsului cu happy end. magnific regizorul! batgiocoreşte turmele de intelectuali nesupunându-şi capodopera la scenariul tipic, uşor criticabil.

Vulturul Vai glăsuieşte ermetic prin văzduhuri/ figuri angelice mişună în cortul slavei. care tremură de tusea coaptă (cf. Nietzsche 7,13) căzută ca o ploaie de tunete şi blesteme peste Babilonul terestru. cei 144 000 aplaudă înfriguraţi şoul, ei au promise hainele albe = mântuirea de şotiile lui Antihrist. puştiul teribil al postglobalizării îşi scutură teatral mucul de ţigară peste inima creştinilor: abia ţipetele lor viscerale reuşesc să-i mai anime plictiseala.     de-aia să-şi fi luat ca nick-name ID-ul inversat al unui mit?…

lumina străpunge colţurile pământului iar matematicienii îi calculează viteza, dovedit relativă in ultimul timp. trec munţii, trec râurile prin văi. soarele pârjoleşte în mod deosebit (de, stratul de ozon…) însă noua gamă de loţiuni Garnier atenuează bronzul – accentuat de o posibilă transfigurare nucleară – şi  protejează eficient contra iritaţiilor de piele.
se văd piticii de gradină cum scuipă în sân şi fac cruce/ se văd dracii cum se scuipă unii pe alţii învinuindu-se de eşecul existential/ tramvaie interbelice pe post de roller-coaster/ spectre cu joben ne salută ironic planând deasupra spurcăciunii desfrânatei călare pe Fiară.
toate si toţi dezvăluie o lume de altcineva închipuită: spelndid joc de zaruri al transfinitului.

astăzi  toţi vom pierde la ruletă. dar mai ales cei fără imaginaţie…